Dintr-un bog strain.. dar perfect de .. "al meu"

Mi-a plăcut mereu cuvântul special şi în general, toate superlativele. Am vrut să-mi fie atribuite, iar pentru asta nu puteam fi în totalitate eu. Trebuia să mai schimb câte ceva pe aici, câte ceva pe acolo, să mai ascund una, să mai ascund alta. Totul mergea perfect, până când apărea cineva care nu mă aprecia, nu mă admira şi nu mă lăuda.

Aveam răni fatale în unele zile. Te uitai, ţineai cuţitul, dar nu puteai niciodată să termini cu suferinţa. Trebuia mereu să-mi zgârii pielea, oasele, să aştepţi să-mi curgă tot sângele din mine. Aşa credeai tu că e mai puţin dureros. Ar trebui să ştii, blândeţea nu e întotdeauna cel mai bun medicament. Uneori e letală.
Nu pot să te mai văd aşa curat cum te vedeam înainte. Imaginea ta se deteriorează în mintea mea şi încep să-ţi construiesc alt tablou. Probabil ăsta este sistemul defensiv al sufletului meu. Dezbraci tot albul, te îneci în tot negrul. Şi poate am să te dispreţuiesc de azi înainte, dar nu pentru că ai merita, ci pentru că trebuie să fac altceva, dar nu să te iubesc.
Realitatea e pe umărul meu în noaptea asta, raţiunea la fel. Şi am, într-adevăr, momentul de luciditate pe care vroiai să-l am: plec şi direcţia e bună, iar ce-am lăsat în urmă e doar nefericire.