Neterminate

Umbre,  vuiete,  scirtiit, frig, vint,  pasesc cu frica , cioturile astea tot mai dau peste ele .... Si de dimineata soarele tot rasarise, si la amiaza era la fel de cald, si noaptea vine zilnic, cu aceeasi luna, aceleasi stele. Tot ce e in jurul meu, continua sa se miste ,sa mearga, sa alerge. Uneori ma las purtata de vint calcind dureros peste cioturi si sperind ca o data trecuta peste ele nu voi mai simti niciodata gustul marului in timpul muscaturii, si dorinta psihica de a mai minca chiar si atunci cind ai ajuns deja  la ciot! Alteori ma opresc in loc si pling , si urlu privesc in adincul de sus cu ochii usturind si rog liniste , linistea mea, fara picioare tremurate si goluri in stomac ,fara otrava launtrica si nopti de nesomn. Povesti neterminate, ce raman neuitate pentru orisice zi, orice noapte, orisice vis, a oricarui suflet, oricit de mutle emotii pozitive si sentimente de bine nu am cladi cu timpul deasupra lor, dezamagirea si durerea povestilor neterminate vor persista mereu in subconstientul si sufletul nostru.. si oare de ce? Pentru ca daca nu ar fi acel moment in care sa realizezi ca ai ajuns la un ciotul  marului, din care te-ai infruptat atita timp, puteai sa musti si sa musti ,si sa te hranesti din el, si sa.... atitea "sa"-uri ce numai cu el le puteai face, insa o data ajuns ciot, trebuie aruncat, iar daca il arunci asta nu inseamna ca el nu mai exista undeva intr-un pamint adinc, prafuit, innamolit, transformindu-se intr-un simbure de seminta ce mai devreme sau mai tirziu va trezi o durerere  si  o intrebare," ce ar fi fost daca?", din care v-a creste un fruct de neliniste din care vei manca o viata intreaga!